Autorul

M-am nascut in capitala, pe la 1977, intr-o zi friguroasa de toamna.  Aveam deja experienta unui cutremur in burtica mamei mele astfel ca atunci cand am deschis ochii catre lumea cea mare stiam ca nu trebuie sa-mi fie frica de nimic in afara de neantul din care am venit atat de zglobie. Am inceput sa vorbesc coerent abia la 3 anisori. Desi dadeam semne de comprehensiune a mediului care ma inconjura am refuzat sa vorbesc. Azi cred ca n-aveam nimic de spus si sunt de parere ca e mai bine sa taci atunci cand vorbele sunt de prisos.

Copilaria mi-o amintesc, in mare parte, la bunici, la tara, undeva in Baragan. Dealurile, vaile, garla de la marginea satului, permanent intesata de copii, anotimpurile in campul deschis, vietatile domestice si oamenii mi-au sadit bunul simt si bunul gust pentru lucrurile frumoase, pentru lucrurile simple, care te incarca constant cu energii pozitive.

Am crescut fredonand din cantecele Ilenei Sararoiu, Mariei Lataretu sau cantece de biserica, cu cartea de rugaciuni, de pilde bisericesti sau de povesti “ispiresti”. Am sapat in gradina, am cules tutun si l-am insirat, am manat caii rebeli si-am alergat cu caruta in locurile copilariei mele, pe campurile cu iarba verde (lucerna) sau cu pepeni, am alergat cu galeti de apa cat pentru o viata de om si-am ingrijit gradina de legume, am mancat eco, desi p-atunci eu spuneam mancare de tara, cu paine pe vatra, branza, lapte dulce si batut de la Balana, am cules oua din cuib si mi-am hranit stomacul cu proteine naturale, am alergat cu copiii din sat la dans, la film sau la cules de frunze de dud, hranind viermii de matase. Caminul Cultural era universuil si punctul nostru de intalnire. Astfel ca acolo am cele mai multe amintiri placute alaturi de prietenii mei si familia mea.

Gradinita am inceput sa o frecventez la sat. Apoi la oras. Viata la sat era mult mai palpitanta, cu toti acei copii nabadaiosi, nebunatici si inteligenti, cu aerul imbatator de verdeata, cu lacul sarat, aflat la cativa pasi de gradinita satului, unde oameni din intreaga lume odata se ingramadeau sa isi trateze afectiunile cu namolul extras din straturile pamantului, aflat la fundul apei sarate, cu acel mic magasin universal, de unde bunicul imi cumpara napolitane cu crema de ciocolata…

Apoi, dupa ce am inceput scoala, vacantele la bunici erau marcate de cartile pe care le citeam pe nerasufolate, ziua, cand aveam timp, sau noaptea la lumina unei lampi.

Traiam intens povestile de capa si spada ale lui Michel Zevaco, traiam iubirea alaturi de Mihail Sebastian, urmaream viata reala si agitata a lui George Calinescu dar,  cel mai tare tanjeam dupa micuta mea pensula. Mama a creat din mainile ei minunate oprere de arta asa ca inspiratia, talentul si motivatia erau permanent in casa noastra.

Dupa ce am aprofundat toate cartile din lecturile recomandate de scoala si cele din mica biblioteca de acasa, de la parinti, m-am decis sa scriu chiar eu. De la 13 ani am scris cursiv evenimentele din viata mea, razand, plangand sau iubind fiecare particica din micul meu univers.

In jurnalul meu, caruia ii spuneam prieten, am descoperit talentul meu la desen. Astfel ca poti gasi, frumos descris in schite sau desene colorate, imagini de ansamblu a starii mele la acel moment. Am gasit oportun sa schitez in creion si diversele obiecte cu valoare sentimentala pentru mine. Pe atunci inca nu aveam posibilitatea sa fac fotografii cu vreun aparat. Si ma gandesc ca acest fapt mi-a deschis un orizont catre arta reala, cea a desenului.

Apoi am prins gustul pentru muzica. Prindeam rapid linia melodica a diverselor cantecele carora le dadeam viata la pianul greu al unor veri. Cum se zice, aveam ureche muzicala.

Pe la terminarea scolii generale imi suradea sa urmez liceul Tonitza pentru talentul meu catre desen. As fi mers si la George Enescu pentru muzica dar am urmat un liceu teoretic, de profil uman. Parintii m-au indrumat catre real dar nu-mi placea matematica si nici nu ma dadeam in vant sa muncesc in acelasi domeniu asemeni lor.

Si totusi acolo am ajuns…

Cum spuneam, am dorit din suflet sa urmez calea talentelor mele dar n-a fost sa fie. Mai tare m-au manat parintii spre un domeniu care sa-mi ofere comoditate financiara, chiar daca tragerea de inima si atractia nu erau atat de intense. Insa, am preluat “afacerea familiei” cu usurinta. N-am intampinat dificultati in a ma adapta.

Am urmat o facultate de profil economic, am absolvit si, dupa aproape un an am intrat in campul muncii. Exact acolo unde mi-am inceput viata de adult responsabil am si ramas multi ani, pana in prezent, capatand experienta nu doar intr-o singura directie.

Iar micile mele preocupari au devenit hobby-uri. Cum am fost mereu autodidact, am incercat sa invat sa transform muzica din suflet la clapele pianului. Dificil a devenit cand fiul meu a constientizat rolul clapelor de la orga. Asa ca am transformat totul intr-o joaca. L-am filmat si-am creat un videoclip pe care il gasiti la sectiunea “galerie videoclipuri”.

Intre timp, tehnologia a avansat si preocuparile mele s-au transformat. Din facultate, manata de un prieten bun, mi-am cumparat primul calculator. Firea mea activa si expansiva m-a determinat sa studiez, nu doar arterele lungi si monotone ale web-ului, ci modalitatea in care as fi putut sa imbunatatesc sau sa intervin pozitiv in calea acestora. Am invatat limbajul de programare HTML, uzual atunci. Dupa ce am inceput sa lucrez serios la un proiect personal de mare amploare, legat de un site cu tema inceputurilor vietii pe pamant, evolutiv pana in timpurile prezente, am aflat de seria Macromedia, in speta Flash Macromedia si Dreamweaver si-am refacut intregul meu proiect dupa aceasta avalansa noua de informatii. Am incercat si un Pascal, avand in vedere ca invatam Fox-ul la facultate, pentru realizarea unor programe de contabilitate. Am muncit, intr-o vreme la cateva proiecte ale altor prieteni, fara bani ci pentru experienta ce aveam sa o acumulez. Acele proiecte nu mai sunt, din pacate, s-au perimat datorita aparitiei platformelor de blog si s-au schimbat iar si iar, formulele de prezentare dar si webdesign-ul.

Am renuntat, in mare parte, din lipsa de timp la inceput, la web-design si m-am indreptat catre un altfel de design, mai exact catre cosmetizarea fotografica si editarea video. Am inceput cu chestii simple: Pinnacle (editare video) si Photoshop (editare fotografica). Concomitent am indraznit sa-mi cumpar si un aparat care sa redea clar ideea de film/fotografie asa cum as fi dorit. Deci am inlocuit desenul cu fotografia iar videoclipurile   au venit in intampinarea creatiei muzicale. Cel mai mult am lucrat cu E-Jay-ul, fiind usor de setat pentru aparatura destul de slaba pe care o detin.

Una peste alta, toata nebunia din viata mea s-a datorat firii mele nestatornice, care indrazneste sa viseze la mai mult, spre cunoastere, cautand sa adune, sa culeaga cat mai multa informatie posibil, sa stie putin din toate. Cineva intelept ar spune caci cunoasterea nu inseamna sa stii putin din tot ci un singur lucru perfect. Caci putin din tot inseamna sa nu stii, defapt, nimic. Judecati voi cum este mai bine.

Mergand pe acelasi drum al ideilor, mai spun ca plictiseala se aseza rapid si atunci cautam mereu sa invat/creez altceva. Ma bucur enorm pentru ca am un job care isi pune amprenta adanc personalitatii mele intr-un fel in care activitatile din timpul liber nu o fac. Si invers. Este important, chiar vital, sa simti ca reusesti sa cuprinzi mai multe deodata fara a se interpune sau fara a merge doar intr-o singura directie. Posibil, daca as fi lucrat intr-un domeniu care m-ar fi atras intr-un mod deosebit, arhitectura, de exemplu, probabil as fi neglijat celelalte activitati extraprofesionale sau a-mi faptui hobby-uri in timpul liber pentru ca mi-ar fi ocupat munca indragita si-asa destul de mult dar, mai ales, careia i-as fi dedicat, cu siguranta, in plus, tot timpul liber.

Nu imi place singuratatea astfel ca m-am inconjurat adesea de prieteni, cunostiinte, cumva i-am castigat sufleteste atunci cand mi-am pastrat naturaletea si n-am incercat sa fiu altcineva. Altfel, daca ma simt intimitata intr-un fel sau altul de o persoana, daca in inima mea se da o lupta pentru a-I oferi circumstante atenuante, dupa un timp incerc sa o evit desi las intotdeauna loc de buna ziua si incerc sa pastrez legatura. Desi treaba asta, s-ar putea confunda cu realatiile vis-a-vis de prietenii mei dragi, nu este acelasi lucru. Intotdeauna se va observa clar care este pozitia mea, in pofida lipsei mele de consecventa in a ma tine de promisiuni.

Intr-o alta ordine de idei as mai adauga ca privesc viata cu optimism (in pofida multor atacuri nefondate la acest capitol pe blog, desi inteleg ca nu se intelege decat ca totul este la discretia puterii fiecaruia de a citi dincolo de cuvinte sau doar cuvintele in sine, fara profunzime). Insa exista presarate si momente de tristete, pe care nu le tratez, ci le las sa ma copleseasca pana nu mai ramane nici un strop din mine care sa nu devina imun la ea, macar o vreme, si atunci incep sa fiu fericita.

Pentru ca totul se invarte in jurul mancarii si fiecare gand al nostru se intreapta acolo, as indrazni sa compar viata cu modul in care preparam mancarea. Este adevarat ca o mancare buna are nevoie de condimente naturale dar mai ales de o impletire inteligenta a acestora pentru un gust desavarsit. Uite, eu, de exemplu, nu mananc marar in mancare (l-as atribui tristetii din viata noastra), insa o clatita cu branza fara acelasi marar, pentru mine nu se numeste mancare. Fiecare ingredient merge in tamdem asortat cu alt ingredient. Asa cum bucuria si tristetea nu pot fi gustate separat ci impreuna. Se completeaza una pe cealalta perfect si isi amplifica puterea una alteia.

Cred cu aceeasi credinta a unui cleric, in motto-ul: ” Nu lasa sa treaca o zi fara sa inveti ceva”.

 

Asadar, daca vreti sa cunoasteti autoarea, va invit sa rasfoiti blogul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *