La optsprezece ani, o carte care se aseaza la suflet

Sep 15, 2011 By alexandrescudaniela in 5 Vineri (zi de carte si poezie), Ultimele articole No Comments Tags: ani, Anton, ascuns, Aveam Optsprezece ani, Badea Toader, beligerant, blestem, capitalism, carte, chinuri, ciclu temporal, comunism, copila, Ecaterina Lazar, fascism, fascistii, frate vitreg, fugit, Istorie, Iulian, mama, muncitorii, nesabuita, nevolnicie, optsprezece, perpetuum mobile, razboi, regim, regim comunist, sacrificiu, Sandu, schimbare, social, subteran, suferinte, tanara, tata vitreg, Tinca Veres

Tinca Veres este protagonista acestei carti extraordinare, despre o vreme, in care lupta pentru un ideal, asa cum a fost zamislit de gandurile unitare ale unor oameni simpli, pentru libertate si fraternitate, despre un timp, care se repeta ca intr-un perpetuum mobile echilibrat, de parca nimic din ceea ce facem, oricat ne-am sacrifica, nu este de ajuns pentru a merge inainte, ci mereu inapoi, de unde am lasat ultima urma a constiintei noastre omogena, insufletita si hotarata sa schimbe radical linia timpului evanescenta.

Tinca ne invata o lectie importanta despre viata.Prea tanara, chinuita de tatal vitreg, parasita la voia sortii de mama (desi iubita de aceasta, in pofida situatiei reale, dar incercata si aceasta de necredinta destinului in puterile sale), se avanta intr-un iures de situatii, care vor determina o maturizare prematura dar, mai ales, o schimbare in mentalitatea, atat a ei, cat si a multor oameni care au ajutat-o sa traiasca.

Regimul social din acel timp a impus o miscare de forte, in subteran, pe ascuns, a catorva oameni, convinsi in telul lor al schimbarii, in care Tinca a intrat, initial dintr-o dragoste pentru un tanar. Apoi idealul acestor oameni a devenit al ei, intelegand importanta misiunii sale in acest grup. Grupul s-a marit, s-a extins, iar ea a fost, printre ei, forta care ii unea. S-a indragostit de alt tanar, apartenent al aceluiasi ideal, de lupta impotriva razboiului fascist, care se desfasura in acel timp (este vorba de al doilea razboi mondial). Dragostea lor insa n-a supravietuit caci destinul avea sa-I dea Tincai prima lovitura. Aceea a prinderii acesteia de fortele militienesti si interogarea acesteia pana la a ajunge a-I fi smulse cateva degete. Afland de copilul pe care il purta, sentinta de condamnare la moarte pentru tradare impotriva regimului, este amanata pana dupa nasterea copilului. Insa norocul o ajuta sa scape.

Suferintele si umilintele, pe care le indura aceasta copila de nici optsprezece ani, te determina sa privesti diferit propriul tau destin. Ai fi in stare sa te sacrifici atat de tare pentru oamenii, care ti-au fost “tovarasi” de idealuri?

Dar sa va las un pargraf, care mi-a ramas adanc in suflet. Va va impresiona si pe voi. Tocmai ce se pregateau gardienii inchisorii sa-I anunte amanarea condamnarii la moarte prin impuscare iar Tinca astepta sa fie tarata pana in fata plutonului de executie, cu copilul in brate….

“M-am intins peste patura. Pielea a inceput sa ma manance, ma scarpinam cu indarjire. Suferinta acestei mancarimi m-a facut sa uit o clipa de mine, si gandul mi-a fugit la mama. Imi era dor cumplit de ea, ii ceream iertare pentru cate i-am facut. In copilarie o judecasem aspru pentru nevolnicia ei. Nu stiam pe atunci ca in viata nu faci chiar ce vrei. Am luat-o pieptis, doream sa lupt impotriva tuturor. Oare as fi cutezat asta acum, cand raspundeam pentru o fiinta neputincioasa? Nu m-as fi impacat oare cu soarta, oricat de grea, decat sa-I risc viitorul? Iata la ce nu eram in stare sa raspund. Stiind cat de necrutatoare am fost cu mama, ma intrebam oare cum ma va judeca propriul meu copil. El a inceput sa scanceasca, il leganam cu mana[…]

In preajma mortii vrei sa ierti si sa fii iertat, justifici si te justifici. Asa se intampla si cu mine, de aici toate aceste ganduri. Voiam sa traiesc, cumplit voiam sa mai traiesc! Macar pentru a putea trai dupa cum ajunsesem sa gandesc – a fi om, pentru a-i intelege pe oameni. Imi spuneam ca trebuie sa cauti a intelege un om, sa intelegi resorturile faptei comise de el si sa nu-l judeci inainte de a sti ce l-a determinat la o anume fapta.

In intunericul celulei, in aceste clipe de restriste pentru mine, pe buze mi-a mijit un zambet de recunostiinta pentru primul om adevarat care mi-a iesit in cale, Badea Toader. Si pentru toti cei care i-au urmat.

Am auzit orologiul unui turn apropiat, care a batut de doua ori – era dupa miezul noptii. Au mai ramas doar cateva ore. Ma plimbam de catva timp din nou, picioarele, deasupra gleznelor, erau insangerate. Acuma nu mai conta.

[…]Clipe chinuitoare, lungi. Mi-am descheiat nasturele de la gat, ma inabuseam, m-a inundat un val de caldura, apoi o transpiratie rece, un junghi dureros la inima si un tremur. M-am repezit la cana cu apa, am incercat sa beau, mainile imi tremurau, am luat o inghititura, apa mi s-a varsat in san. Mi-am amintit de copil si l-am luat in brate. Nu am insa putere sa-l tin. Tremur, ma inabus, mi-e cald, incerc sa beau, nu pot, iau un scutec si-l inmoi direct in apa de baut, imi sterg obrajii, gatul, pieptul, ma asez pe pat stoarsa de vlaga. Afara este liniste. Trec clipe chinuitoare, fara sfarsit. Deodata se aude:

Haideti, ba!

Se aud pasi pe coridor. Macar de-as avea putere sa strig: “Moarte fascistilor, traiasca muncitorii!”. Macar de-as avea putere! Cheia a fost introdusa in broasca[…]Usa se deschide si apare prim-gardianul[…]

S-a amanat, imi spune el.

Nu inteleg ce spune. El repeta:

Executia s-a amanat!

[…]M-am asezat pe marginea patului, cu copilul tot in brate. Am izbucnit intr-un hohot de plans – daca n-as fi putut plange, poate mi-as fi pierdut mintile.”
Luptat s-a dat pentru idealul regimului comunist, asa cum l-au insufletit cativa tineri inflacarati. Ca a fost altceva, pana la urma, asta e alta poveste. Ca am ajuns sa ne luptam si impotriva acestui regim, istoria a aratat ce a putut mai bine, si ca vom ajunge sa o luam de la capat, zbatandu-ne in van si impotriva capitalismului, asta vom afla. Dar este regimul de vina sau obsesia puterii pentru fiecare conducator? Sau oamenii in sine doar? Nu stiu ce este gresit in aceasta fotografie. Dar vom sti.

Ceea ce va ramane constant este blestemul acestui ciclu beligerant, cu victime “inutile” si “iremediabile”