Optimizare SEO, articole sponsorizate, advertoriale Inchiriaza-ma

Cum te lasi de fumat? How do we quit smoking?

M-am caznit o zi sa ma las de fumat. A fost bine pana am incercat o tigara…bleahhh…oribila. Si totusi fumam din ea ca sa n-o irosesc. :D Asadar, incet, incet, m-am reapucat. Dar nu cu aceeasi frecventa insa totusi..am facut-o. Iar cineva mi-a spus ca o singura tigara e deajuns sa o iau de la capat…cica s-a scris o dit-ai cartea despre procesul asta.

Deci, in concluzie, pentru cine stie, cum ma las de fumat: brusc sau treptat? Arunc tigarile pe geam si gata? Sau mai pufai cate una asa de dragul gestului pana la las? Chiar nu le mai suport.

English version:

I labored a day to quit smoking. It was fine until I tried one cigarette … bleahhh … horrible. But no smoke from it to waste. : D So slowly, I restarted it. But not with the same frequency but still .. I did it. And someone told me that one cigarette is enough to take it over again … they say it has been written a book about the whole process.

So, in conclusion, for who knows, how do I quit smoking: suddenly or gradually? Throw cigarettes out the window and stop? Or I whiff a cigarette from once to a while for the gesture sake untill I quit? I just can’t stand these anymore.

Antologia gafelor

Antologia gafelor

Ii promisesem Gabrielei ca voi completa randurile celor care au participat in focuri la concursul de gafe, organizat mai anul trecut. Desigur aveam un chef nebun…sa dorm la acea vreme. Si o sa intelegeti de ce: pentru ca una din gafe se petrecea la multpreaslavitul si cinstitul loc de munca, care m-a innobilat cu o sete nimicitoare de somn.

Cica se facea ca eram pe punctul de a descoperi eroarea umana intr-una din operatiunile date spre procesare din sucursala la subsemnata. Si, ca intotdeauna, vorbesc cu voce tare:

- Deci, fata asta, n-a inteles ca ajustarea asta de costuri se face pe cateva reguli simple…

Si, fara sa stauprea mult  pe ganduri, dau “riject”(reject) la operatiune, explicand in comentariu, ca numarul de luni propus in Foaia de lucru (Deal Ticket) este mai mare decat in aplicatie, incheiat cu un “multumesc”, asa cum fac intotdeauna, indiferent cat de tare ma irita ca gresesc cei din sucursala.

Trece timpul, fac altele, uit de intamplare. Suna telefonul. Tocmai ce-mi pusesera si mie telefon la masa, care este pe persoana fizica, si eram mandra de ma umflam ca un curcan in calduri. Asa de mandra ca raspundeam la toate apelurile din sucursala, fara nici o grija ca treaba mea n-o face nimeni si plec iar tarziu…si la evaluare ies prost pentru ca-mi las lucrarile in stand-by prea mult pentru un singur client.

Dar sa revenim la telefon.

Cine putea sa fie decat sucursala careia avusesem, mai devreme, indrazneala sa-i comentez in contra si sa-i dau riject.

- Buna ziua, cu dna Alexandrescu, va rog…

- La telefon…

- Stiiti, legat de acel DT cu referinta…mi-ati scris de luni, pai, e bine…nu asa se face?

- Doamna, nu se poate sa aveti mai putine luni in aplicatie decat ati propus in “dil tichit”, stiti asta, nu?! Ori aveti la fel, ori aveti mai mult, altfel ne conversam degeaba..

-…

- Daca stiti va rog rectificati si nu mai sunati pentru orice intrebare…

-…dar…

In timpul asta o colega incepuse sa rada de mama focului, la pronuntia lui deal ticket. Eu o dadeam cu “dil tichit” in sus, “dil tichit” in jos…incercand sa accentuez rolul acestuia. Ma uitam la colega, ma uitam la deal ticket si parca ma iritam mai tare pentru ca sucursala dadea inainte ca e bine si nu intelegeam ce are cu “dil tichitul” meu colega.

Ma uit atent si observ cu consternare ca femeia avea dreptate. Si, in timp ce biata femeie dadea sa ma linisteasca eu ma aflu in treaba si zic, adresandu-ma colegei:

- Ce pana mea ai femeie de razi?

Si uit ca sucursala era la telefon si incep sa vorbesc cu colega…

- Fata, ai innebunit, cum sa zici “dil tichit”?, ma intreaba colega…

- Pai asa se pronunta, femeie!

- Se zice dil tichet, fata!

- Mai, tu ai facut facultatea aia degeaba, cum sa-mi spui ca se pronunta dil tichet?

…

Imi amintesc de sucursala si pun receptorul la ureche. Amarata aia tacea ca soarecele-n biblioteca si asculta, banuiesc, perplexa si, posibil, spunea in gandul ei: “Cati nebuni in centrala, frate!”

- Trimiteti dil tichitul, da?!, ii zic eu cu tupeu…

- Aaaa…da?! Si cum ramane….

Si-i inchid. Ma temeam de judecata aspra a femeii ce urma daca-i explicam gafa mea cu cifrele imbarligate. Caci, eram convinsa, cu incapatanarea unui catar, ca 191 este mai mic decat 132. :D

Acuma, ca sa termin si cu dil tichit-ul, vine alta colega in mijlocul disputei pe pronuntia deal ticket si-mi zice:

- Fata, tu vorbesti moldoveneste? Cum sa zici dil tichit?

Imi venea sa rad si sa-i sparg capu’ in acelasi timp.

Bricheta buclucasa

Bricheta buclucasa

Nu stiu altii cum sunt in offline, da’ eu mi-s un izvor nesacat de poante, glume si-mi place sa fie lumea vesela langa mine. Mi-s o fire joviala in pofida celor scrise p-aci pe blog. Si nici situatiile de descretit fruntile nu lipsesc din viata mea.

Iata una de pe la servici.

Stiti cum e pe la munca, cand esti fumator, se aduna lumea la locul de fumat si mai vorbeste despre diverse: la unii despre munca, la altii despre orice alteva decat munca. Pana la urma cand iesi la aer sau la o tigara parca nu-i potrivit sa o tii langa cu treaba pe care o faci, cu pesimismul pe care ti-l insufla nebunia jobului, te duci sa te relaxezi. Iar eu chiar bag tare la distractie c-asa-i sade bine omului normal la cap.

Cum ne-am adunat asa mai multi, vorbeam de filme, de alea alea…eu, cautam bricheta prin buzunar. Vad eu ca buzunaru-i fara fund si nu gasesc bricheta, ma uit in jur si zaresc o bricheta. Da’ nu oricare, ci una imensa, tati, de-o cuprindeam cu ambele maini si lunga de trei palme. O iau si mi-o asez mai la distanta de fata, gandeam eu, sa nu ma ard naibii cand s-o aprinde flacara. Una din fete chiar riposteaza la un moment dat caci parea ca nu mi-am pozitionat-o destul de bine fata de restul corpului:

- Vezi ca o sa-ti arzi sprancenele!!!! Cu butelia asta nu stii ce patesti…

Na, zic eu, asta e, le ard da’ mi-am aprins tigara mult asteptata. Ce sacrificiu suprem, in pana mea!

Si aprind bricheta…

- In puii mei!!! exclam eu contrariata…restul lumii radea de nu-mi mai auzeam gandurile, normal, odata cu mine…

Ce sa vezi?! O flacaruie mica, taini, taini, cred ca nici a cincia parte din bricheta nu era. Si staruia hilar sa stea aprinsa pana imi ardeam capatul de tigara. Parca si ea razand de comicul situatiei. Mica da’ jucausa, cum ar zice unii.

Ma uit la flacara si zic, c-un ranjet comic pe fata:

- Nu pot sa-mi scot din minte o idee, frate…ce-ati zice daca ati vedea voi asa un tip atletic, pectorali, bicepsi, tricepsi, muschi peste tot, lucrate cu arta, inalt cat bradu’, miscari de felina…voi in calduri la ganduri necurate….si-si da jos prosopu’, ma rog lenjeria…si vezi remasita de pitic, leganat pe-o creanga…

Drobul de sare

Drobul de sare

Nu sunt obisnuita sa scriu putin despre cate un subiect, atata timp cat lipsa cutumei personale, de a ma lungi ca placinta tiganeasca intr-un articol cat si in discutiile regulate, nu-mi da libertatea de a ma exprima concluziv. Pornind de aici, iata ca m-am avantat intr-un periplu de explozii narative, eliberate de esentele clasice mediatice.

M-am intrebat, fara sa primesc raspuns din partea Eu-lui intim, daca modul in care procedez cu educarea/initierea baiatului meu in cadrul dat, este corect. M-am uitat in urma si mi-am amintit scene colorate ale copilariei mele. Compromisuri, explicatii, drame, traume, bucurii putine, intotdeauna am fost, atat eu cat si parintii, pusi in situatii limita, solutiile la indemana neaducand liniste nimanui implicat. Viata straluce in carca intelepciunii si a unei coloane vertebrale de mai tarziu. Dar cum ramane cu acele reprosuri adunate in suflet, care te sacaie permanent? Le dai drumu’ la varsta la care ajungi si tu parinte. Ba chiar mai mult, crezand ca esti in plenitudinea mintilor te regasesti pe valul elanului de a evita greselile celor dintai, procedand contrar lor si chiar eronat, atingand alta culme a pericolului in educatia propriului copil. Te feresti de probleme exact ca in povestea lui Creanga “prostia omeneasca”.

Nu de putine ori am citit/auzit despre cum se bat mamele pe principii si ambitii despre cum sa-ti educi copilul: nu trebuie batut, ba trebuie, nu trebuie imbracat prea gros, ba ceva mai subtire, nu trebuie hranit cu mancare din comert, ba e bine… ca asa si pe dincolo, nu trebuie sa fie scos afara cand e racit, ba trebuie ca se caleste, nu trebuie sa aiba atatea kilograme ca e prea gras/slab, ba lasa-l ca el creste oricum, nu e bine sa tipam la copil, ba e bine ca tre sa stie de frica, nu e bine sa ii interzici sa dreaga aia, ba nu e bine ca nu-s ce se mai intampla…apoi cu medicamentele, cu hrana, cu balsamurile, cu prietenii, cu scoala, cu viata, copilul e derutat. Pentru ca, pe de o parte, aceeasi mama sustine modernul, pe de alta, sustine clasicul, intr-o combinatie gresit inteleasa. Copilul va creste si va pricepe intr-un final deruta generala in care a crescut. Este nehotarat, lipit de mama/tata/bunici, greu de urnit si, mai ales, nesociabil.

***

Dupa ani as vrea sa vad cum evolueaza fiecare din acesti pitici. Si le doresc, asa cum am simtit cand mi-am revazut colegii de facultate dupa 10 ani, sa fie toti impliniti si plini de viata, ca azi. Pentru ca altceva nu conteaza pentru fiecare dintre noi, asa cum si pentru mine asta e important. Si tocmai, pornind de la aceasta premisa, sa nu cadem in capcana de a ne da prea viteji si….

***

Poate ca femeia aia care injura si te spurca in toate felurile, dupa ani si ani, defapt are cel mai reusit copil. De ce? Pai, nu stiti? Viata e plina de paradoxuri. Nu am timp si nici rabdarea necesara sa le inteleg. Tot ce am reusit sa deslusesc, din experientele altora, a fost ca un copil echilibrat nu infloreste doar din bunatate, veselie, vorba buna, modernism si altele pe linia pozitiva. Un copil echilibrat are nevoie din toate cate putin si, cel mai mult, din propria lui personalitate. Personalitatea nu ii trebuie a fi sufocata dar nici lasata sortii. Noi gresim pentru ca ii sufocam cu propriile noastre dorinte neimplinite, le imprimam personalitatii lor, iar ei se topesc in galeata noastra de esecuri la a doua sansa-n viata.

Gandeste-te cum te-ai simti sa auzi de copilul acestei femei. Comparativ cu ce ai tu acasa. Ti-ar da lacrimile si te-ai intreba: “Cu ce am gresit?!Am facut tot ce am putut! Am epuizat toate resursele cu acest copil”. De aceea ma intreb eu acum: Oare fac bine ce fac?! Oare nu-i mai bine sa tac?! nu-i mai intelept omul care tace si lasa timpul sa le rezolve pe toate?! In timp toate trec dar durerea nu se duce, aceea a esecului in vizorul tuturor. Si, orice ai face, tot te vei comparara cu celalalt, de cele mai multe ori cu un rival adevarat sau cu un rival sub masca unui prieten. Si e teribil.

***

Am vazut mame care isi cresc pur si simplu copiii. Sunt dulci si nemaipomenite pentru modul in care se uita in ochii lor si n-au treaba cu nimeni. Fac tot ce stiu, din instinct, din dragoste si fac bine.

***

Apoi mai este ceva, pentru ca treaba cu drobul de sare nu s-a terminat aici. Am considerat intotdeauna ca este mai bine sa pui raul inainte, adica, da, sa tii cont de mata aia care-ti poate pune copilul in pericol si sa te feresti, nu sa stai s-astepti sa vina inevitabilul ci sa faci ceva. De aceea e imperativ sa dam curs instinctelor  primare si sa facem ceea ce este necesar sa nu se intample sa cada “sarea”. Ca tot pomeneam de etnobotanice. Mda, nu astea ma sperie atat de tare cat soarta copiilor nostri si, mai ales, ca nu avem posibilitatea de a le oferi ce ne-au dat parintii nostri. De aici sutele de variante luate in calcul pentru a sadi un cult al puterii de “a putea” sau de “a face” copilului…

***

Tot ce-am scris nu se presupune a fi un ghid. Ci doar o incursiune intr-un univers al copiilor nostri de acum si de maine, urmata de o mare intrebare:

Ce intrebare va vine acum in minte?

Pe anul care a venit…

Pe anul care a venit…

…mi-am promis atatea lucruri dar mereu uit ce. O iau de la capat cu altele si iar ma intorc de unde am inceput. Parca n-am un capatai. Voi stiti ce aveti de facut? V-ati oprit macar cateva minute sa va uitati in jur sa incercati a va regasi in schema in care ati ajuns sa va incadrati din nu’s ce circumstante? Eu nu ma regasesc decat intr-una singura: copilul. Este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Dar privesc deznadajduita spre el si ma gandesc cu nesat la ziua in care voi putea sa respir usurata: nu mai traim cu securea deasupra capului. Sau macar vom trai iluzia asta. Nu stiu cum dar vreau sa limpezesc aerul din jur-mi cu o decizie, una si buna.

Iar mi-a stat inima in loc cand am auzit despre etnobotanice…deja devine o serioasa tema de reflectie.

Aici sursa poza.

Cat costa painea?

Cat costa painea?

Voi stiti cat costa un pachet de tigari? Uite ca adresez intrebarea celor care  nu fumeaza. Stiti cat costa? Am impresia ca sunteti ignoranti si va framanta probleme nerelevante. Am dreptate? Deci, va rog, data viitoare sa reveniti cu picioare pe pamant si sa va preocupati de aceste preturi ca si cand ar depinde viata voastra de ele. Da?!

Cand un reporter nu are ce sa intrebe ca sa-l incuie pe Poc, sau sa-l aseze pe o treapta mai jos de umilinta decat este, atunci apeleaza la intrebari de genul celor de mai sus: cat costa painea? Stiti? El raspunde: Da, stiu, nu este relevant. De data asta tre sa fiu de acord cu el. Nu ca celelalte ar fi relevante, cate a zis, facut, are de spus si de facut dar nici pretul painii nu-l va ajuta sa inteleaga ca pensiile sunt penibil de mici sau ca profesorii sunt mai motivati ca niciodata sa ne bata copiii pentru ca nu inteleg din priviri ce au ei de zis…ca averile Lor sunt nesimtit de aberante… si oricum nu este relavant pretul painii pentru ca e posibil sa nici nu cumpere avand in vedere ca la restaurant chelnerii asteapta sa-i serveasca prompt si unde painea de juma’ de deget e cat una normala sau…poate i-o coace cineva…in casa?!!

Sursa poza aici.

Jumatate de sut in fund…

Jumatate de sut in fund…

Mda, se pare ca am luat o juma’ de sut in fund. Cu alte cuvinte Dumnezeu ma vrea plecata din locul in care imi castig painea momentan. Se anunta schimbari, nebunii, aiureli, care n-au alt rol decat sa ne schimbe, pe termen lung si total, dispozitia, eficienta si productivitatea in mediul jobuistic.

Ca prima masura de criza, intarziata la mine, azi m-am lasat de fumat. Deocamdata imi lipseste doar gestul. In rest sunt bine…

Apoi ce mai vine? Tot ca masura de criza? Nu mai consumam banii pe benzina? Nu mai cumparam decat de la second-hand…haine, pantofi, mancare, medicamente….Si, intr-un final, cand ma obisnuiesc cu noul regim de cheltuieli din bugetul familiei, imi scad salariul la jumate (in cazul fericit) sau ma dau afara…ca, de, e criza…

Aventurile lu’ Stef si “Top”

Cica se facea ca exista, inca demult sa se nasca Stefelberi, un laptop cum nu s-a mai vazut de cand lumea si pamantul: avea laeduri la mouse, avea muzica d-aia adevarata, rulau filme, era dit-ai hajghiuneaua, ce mai, era o piesa adevarata. Cand s-a facut Steflberi mai de 1 an si ceva, il vazu prima data, pierdut printre cabluri, manuale, abandonat fara rost si, cum el era mic dar cu inima mare, s-a decis sa-l adopte. Din acea zi, ori de cate ori se desparteau, Stefelberi plangea-ntruna iar laptopul nu mai raspundea la comenzi nici de-o zgara…tipul a trecut, laptopul era tot in inimioara mare a flacaului.

Nu puteti sa stiti cata fericire se aburea pe ochisorii lui mici cand isi amintea de locul in care zacea, fara “suflare” laptopu-i. Si isi intindea manuta catre laptop de parca ridica o ruga la cer si striga: “Top, la, da, da, da”.

Apai daca stapanii aia mari, capcaunii, n-au vrut sa il dea jos din ascunzatoare, s-o pus pe plans 7 zile pe saptamana, la diferite ore. Poate s-o-ndura cineva de plasetele lui. Asa se facu ca-l mai dadura jos si se revazu cu laptopu-i indaratnic.

In alta zi, cand Stefelberi se  juca-n-tr-un snop de papusele, vazu el ca, langa ele, statea incremenita o paturica, aruncata-n drum fara sa-i fie locu’ acolo. Cum nu suporta sa vada ceva intins pe jos aiurea s-o agatat de ea s-o duca mai departe dar…ce vazura ochii lui nici prin vise nu-ndraznea sa spere sa revada: era pitit laptopul, asteptandu-l cuminte, uitat pesemne de capcauni. Daca-l vedeai ziceai ca-i vrednic de imbratisari dulcege. Dar nu…flacaul fu atat de socat ca abia mai respira…ba se uita la laptop…ba se uita la usa, ba la laptop, ba la usa, se dadu un pas inapoi, mai veni unul inainte, o pus patura la loc si-o dadu iara la o parte…”top, top, la, da, da, da”, incepu el sa strige de bucurie, cand realiza ca nu s-a inselat. Cata bucurie pe bietul parinte de laptop.

Acuma, cam pe la 2 ani si ceva, ca sa ajunga la laptopu-i indragit, caci tot asa ramasese cutuma, ca sa-l ascunda capcaunii, dar sa il mai scoata la lumina cand aveau nevoie, cum se intampla si asta data, scormonea flacaul diverse siretlicuri. Deunazi s-o gandit el asa mai aprofundat ca ce-ar fi daca ar lua un pachet de pucioasa pufaitoare si ar duce-o capcaunului. Zis si facut. O ras nitel la capcaun, i le-a intins si-i mai arunca, asa in scarba, si-o flacara ca sa-si aprinda pucioasa, doar sa nu para suspect ce cauta de traba p-acolo. Si-astepta sa plece capcaunul sa pufaie pucioasa in camara ceea unde se faceau d-ale gurii. Ca sa ramaie el stapan pe butoanele ce le avea minunatul sau prieten, tovaras si copil, de-l adoptase cu multa vreme-n urma. Si mita asta n-a mers asa ca incerca flacaul cu un cosulet de nuiele, poate o reusi sa-si regaseasca laptopu-i pe liber sa-i mai aline supararea cu o mangaiere. Ii mai duse capcaunului si-o gura de placinta facuta-n casa…de data asta l-o lasat pe amarat sa-si inbratiseze dragul pui electronic.

Si-am cascat gura pe-aici

Sa zic o poveste cu pici

Daca n-am putut sa zic

Ma gandesc la un siretlic

Maine ma zoresc sa spui

O poveste cu capatai

Doua blide

Ce ma supara cel mai tare este faptul in sine de a fi neputincios in fata iuresului de evenimente mai mult sau mai putin nefericite.

Deunazi incercam sa ma dumiresc de ce calculatorul da rateuri. S-a mai intamplat si altadata, alta problema, alta solutie, nerezolvata, desigur, decat temporar. Temporarul s-a prelungit pana in ziua de azi. Insa a inceput sa cada cate-o piesa…acum a stat si asta pentru ca am insistat pe langa una bucata sot sa-l desfaca. Dar inainte sa reusesc iata conversatie:

- Iubire, trebuie sa ne uitam inauntru, daca nu apare nici un conflict la soft, daca BIOS-ul nu te-a alarmat ca ar fi ceva probleme e clar s-au crapat niste piese sau, pur si simplu, nu sunt bine conectate…la cat am busit unitatea asta ca sa mearga sursa din spate, care ne dadea de furca, nici nu m-as mira sa gasim memoriile desprinse, de exemplu…

- Draga mea, tu stii ca ultima data am legat calculatorul in doua blide…nu ma pune sa-l desfac, stii cat de greu este mai ales cu Stefi langa mine?! Ca sa nu mai zic ca, daca le desfac si le las asa, pentru ca tre’ sa fug la munca, face praf calculatorul asta mic…

- Cum? Nu putem sa desfacem carcasa din pricina de doua blide?

Razand in hohote, sotul raspunde:

- Da, doua blide, stii ce-s alea, nu?!

Ma uit la el, gata sa plang de necaz (caci eram la capatul puterilor, tocmai ce trecusem de un hop imens cu Stefi si acum asta…winking si-i spun:

- Adica vrei sa-mi spui ca nu putem repara calculatorul din cauza a DOUA BLIDE?!

Rasete isterice…

Va imaginati ca-mi venea sa pocnesc calculatorul, pe barbata-miu si sa plec in lume cu copil cu tot. Auzi tu?! Doua blide ma tineau in loc sa-mi termin treaba!!! Doua blide!!! Incepusem sa murmur ca nebunii prin casa in timp ce al meu sot era deja trantit la podea cu mainile legate de burta si cu fata inclestata de ras.

Pana la urma toata povestea s-a terminat, nu cu happy-end pentru calculator ci pentru Stef, care si-a gasit de lucru mesterind de zor cu o surubelnita in timp ce eu, incercam sa gasesc problema si solutia, dar mai ales sa ma prind cat de grava e…problema, cat si solutia.

Batalia femeilor

Batalia femeilor

Inca din legendele Olimpului am invatat cum o simpla femeie poate sa provoace un razboi, din care nimic nu ramane in picioare at the end.

Femeile au avut multiple roluri in viata barbatilor, pe langa cel de sursa de mistuire beligeranta (Napoleon -Josephine), fizica (Casanova) dar si spirituala, ca muza pentru operele de arta consacrate (Eminescu – Micle), pentru descoperirile stiintifice (Einstein-Mileva) samd.

Insa batalia dintre femei, care a luat amploare in timpurile contemporane, multumita tehnologiei de ultima ora, este o adevarata platforma de injurii, spurcaciuni, menite sa-ti intoarce stomacul pe dos, fara argumente clare, ambigue si neverosimile. Fata de ce stiam in vremurile din trecut, in care femeia ducea o batalie in limitele ratiunii, logicii si bunului simt, azi, daca am convietui cu sutele de jedi, cu puteri antagonice, femeile ar fi cele care i-ar manipula in sensul distrugerii totale, niciodata partiale pentru ca ele nu fac nimic pe jumatate. Interesant este faptul ca, in toata aceasta zvacnire de personalitate women Vs. women, barbatii nu-si au loc, n-ar fi decat victime colaterale. Chiar si in conditiile in care nu exista jedi, baghete magice, x-men sau supermeni, femeia are sforta necesara sa te umple de sange every way possible, in special pe barbatii care-si introduc ratiunea pe interval. Barbatii au statut de protejslipuri discrete, manevrati de femei asemeni Avatarului din poveste… sa taca sau sa se rezume la a vorbi exact cat e nevoie…pentru ca, stim cu totii, cum se poarta monologul femeie-barbat: “honey, te-ai lins pe bot!”.

Incepe cumva domnia/tirania femeilor pe pamant? Ca femeie ma declar ingrozita si nelinistita in fata colosului numit: viitor sub suprematia femeii pe Terra.

« 6 7 8 9 10 11 12 13 »